"Cand imi fac plimbarea (cvasi) zilnica si se intampla sa fie vreme senina, dau, inevitabil, peste cate un maidanez care zace pe-o parte, in drumul tuturor, profitand de caldura mediocra a soarelui. E atat de imobil, de extatic, de impasibil, incat pare mort. Ceea ce vad e o lectie de destindere rituala, un salt, aproape mistic, in afara vartejului inconjurator. Prin comparatie, toti trecatorii care ocolesc silueta canina par o adunatura de agitati. Ei, oamenii, sunt, de data aceasta, "vagabonzii", vietatile fara stapan si fara rost, in vreme ce cainele adormit la soare are "stabilitatea" unui calugar Zen. As vrea sa am indrazneala, libertatea interioara, inteligenta de a ma intinde langa el si de a ma sustrage, astfel, imprejurarilor curente, vremurilor, asfixiei lumesti. Dar am pierdut, laolalta cu toti semenii mei, instinctul "rupturii de nivel" , al iesirii din timp. Sunt mereu " in retea", cablat, preluat, " angajat", dependent de drogul urgentelor...In loc sa facem din animale spectre (lucrative) ale unor funeste pandemii, ar trebui sa recuperam ceva din virtutile lor: din statica felinelor, din rabdarea, dinamismul flexibil si detenta cainilor, din calmul rumegatoarelor, din vocatia inaripatelor de a se desprinde. Sa fim "intelepti ca serpii si inocenti ca porumbeii". Intr-o lume judecata mereu, de puritani, pentru regresul ei in trivialitate animala, tocmai animalitatea, animalitatea buna, e ceea ce am pierdut, ceea ce ne lipseste. Alaturi de doctorul care ma someaza sa ma misc, am nevoie si de un altul, care sa-mi ceara sa stau, o ora pe zi, nemiscat, la soare, fara sa ma gandesc la nimic.
****
Sus inima!
E un indemn pe care, in limbajul cotidian, il rostim sau il auzim ca pe o imbarbatare. "Sus inima!" inseamna: "nu te lasa!", "fii tare!", "nu fii trist!", "fii barbat!", "ridica-te deasupra necazurilor!". Se spune si "capul sus!", tot o formula incurajatoare, dar cu o nuanta in plus: " fii demn!", " nu te lasa calcat in picioare!", "rezista dinaintea tuturor relelor fara compromisuri si fara lamentatii!". Ambele imperative valorifica verticala, miscarea ascensionala, dar raman la nivel psihologic sau moral. "Sus inima!" si "Capul sus!" indeamna la a nu te lasa coplesit de emotii negative si, respectiv, a-ti pastra coloana vertebrala dinaintea adversitatilor.
In liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, curand dupa citirea Crezului, participantilor la slujba li se spune ceva asemanator: "Sus sa avem inimile!" Dar e limpede ca, de data aceasta, nu mai e vorba de o simpla exigenta sentimentala sau de un precept moral. In perimetrul mai tuturor religiilor, inima e un instrument de cunoastere, daca nu chiar cel mai eficient dintre toate, cand e vorba de cunoasterea suprema. " Sus sa avem inimile!" e, in acest caz, o axioma a efortului cognitiv, o indicatie "metodologica". Nu poti pricepe nimic, daca te situezi mereu la firul ierbii sau daca scormonesti, suspicios, "dedesubturi". Trebuie, dimpotriva, sa privesti lucrurile de la inaltime, sa ai imaginea campului, perspectiva integratoare a zborului. Nu e aducatoare de lumina decat ceea ce o parabola hristica numeste " faclia pusa in sfesnic", inaltata pe un suport generos. Marile contururi ale realului se vad mai deslusit de sus, asa cum siturile arheologice se percep mai bine din avion. Dar amplasamentul "la varf" al cunoasterii are o iradiere existentiala mai larga: nu e doar o tehnica de cercetare, ci si o atitudine de viata, modul optim de a te situa intr-o lume "cazuta". "A fi la inaltime" nu e , pur si simplu, a trai mereu cu obsesia superlativului si nici a privi catre ceilalti de sus. Ceea ce se cere e sa fii cuplat mereu la "polul opus", sa traiesti contingenta avand mereu in minte orizontul care o depaseste si o cuprinde.
De la o asemenea problematica a sublimitatilor la peisajul nostru politic si mediatic picajul e, poate, prea mare. Dar meschinaria unghiului de vedere, balacareala la preturi mici, agitatia noroioasa a multor politicieni si gazetari sar in ochi. Iti vine sa le spui, mai prietenos sau mai rastit: ridicati-va, macar pentru o clipa, din mlastina intereselor voastre imediate. Luati un pic de inaltime! Luati un pic de distanta fata de hartza zilnica, fata de combatitivitatea partizana si fata de voi insiva! Desprindeti-va, intr-un minim elan igienic, de maruntaie, idiosincrazii, vorbe grele, obsesii si nevroze. Respirati mai amplu, priviti, scurt, spre mijlocul cerului, reinvatati sa suradeti. Incercati sa fiti, macar o ora pe zi, "singuri si inactuali", cum spunea candva George Calinescu. Exista si alte bucurii decat bucuria de a-ti strangula dusmanul. Exista si alte placeri decat placerea de a rani, de a calomnia, de a castiga la septicul electoral. Exista, de asemenea, drame, spaime si dezastre mai mari decat cele care vi se vantura pe sub nas in diversele show-uri televizate. Nu va mai conduceti viata din subteranele sufletelor voastre agitate. Asezati-va, la rastimpuri, pe un loc mai inalt decat voi insiva. Sus inima! Si capul! Viata, viata adevarata e in alta parte...
****
Scurt acces de optimism
Mi se intampla rar. Din ce in ce mai rar. De regula, ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce traiesc ma indispune pana la depresie. Si totusi, fara motiv aparent, fara iluzii si fara sperante utopice, ma trezesc, uneori, cuprins de o nerezonabila incredere in soarta lumii. Iata, imi spun, lucrurile functioneaza: exista inca versiuni cordiale ale luminii solare, exista inca tineri sfiosi si bine crescuti, exista o multime de insi fericiti, chiar daca multi dintre ei sunt fericiti prosteste. Exista inca paduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide, sate (austriece) modernizate si totusi patriarhale, familii demodate si trainice, chelneri stilati, domni si doamne, politicieni inteligenti fara sa fie smecheri, oameni de afaceri cinstiti, dar prosperi, texte bine scrise, vinuri paradisiace, pastravi, cremsnituri, chiparosi si stele.
Exista Serban Foarta, care se joaca nebuneste cu psalmii si cu toate cuvintele lumii, exista seri si dimineti, oameni care merg la biserica fara evlavii ostentative si fara sa negocieze cu Dumnezeul lor, exista colinele Toscanei si Coasta Boacii, femei frumoase si destepte, carti, solidaritati curate, taclale prietenesti, coincidente riguroase, savori melancolice, tigri albi.
Daca iti acorzi un cat de mic ragaz, daca arunci, de jur imprejur, o privire odihnita, curioasa si nepatimasa, vei gasi destule argumente sa te bucuri. Lucrurile (inca) functioneaza. Sarpanta lumii (inca) tine. Mai exista inca oameni intregi, traditii vii, intalniri miraculoase. Traim intr-un sos toxic, dar el contine inca mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare inca sa ia in serios agitatia noastra propagandistica, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trai. Se poate trai bine. Se poate (inca) trai frumos.
S-ar spune, pe scurt, ca lumea sta intr-o tolerabila cumpana. Relele ei nu prevaleaza semnificativ asupra partilor ei bune. Putem inca sa ne asezam intr-un unghi convenabil fata de hartuiala zilnica, sa o interpretam pedagogic si, la limita, sa ne salvam, luand fata de tot si de toate, o relativizanta distanta. Cat va mai dura insa aceasta cumpana? Si ce e de facut pentru a intretine statica ei precara?
E o intrebare veche, intrebarea lui Avraam catre Dumnezeu, inaintea condamnarii Sodomei. Care trebuie sa fie, inauntrul unei comunitati, proportia dintre bine si rau, astfel incat comunitatea cu pricina sa fie "iertata", ocolita de pedeapsa ultima? Cati dintre locuitorii unei cetati trebuie sa fie buni, pentru ca raul din ea sa nu duca la dezastru? Macar zece, suna raspunsul Domnului, dupa intermedierea patetica a lui Avraam. Zece. Adica foarte putini. Nu se cere ca binele sa fie majoritar, nici in fiinta colectiva a planetei, nici in viata individului izolat. Se cere doar ca binele sa existe, sa fie identificabil, fie si intr-un dozaj minimal. Daca e prezent, lucreaza homeopatic, ca drojdia in alcatuirea aluatului. Lumea poate fi, deci, salvata, daca drojdia retetei ei originare se pastreaza, daca fiecare din locuitorii ei se va stradui sa fie numarat printre "cei zece". Mie personal, la cei cincizeci si noua de ani ai mei, aceasta performanta esentiala nu mi-a reusit inca. "
(fragmente din cartea "Despre frumusetea uitata a vietii" de Andrei Plesu - edit. Humanitas, 2011)
