Un curs in miracole

Prezentarea 'cursului in miracole' o puteti vedea aici, impreuna cu sumarul tuturor lectiilor in limba romana. http://aripi-deschise.blogspot.com/p/un-curs-in-miracole.html

In continuare aveti introspectiile pentru primele 80 de lectii in format audio daca nu aveti timp sa cititi cartea (este important sa le urmati in ordine de la prima la ultima, pentru ca sunt legate ca sens)

1-20



21-40



41-60



61-80



Restul de lectii se pot gasi pe youtube pe canalul https://www.youtube.com/user/aciminsights/videos

Cu drag,
Andreea

Vedem lumea asa cum suntem noi, nu asa cum este ea!

 

Exercitiu: se ia o foaie de hartie. Se completeaza urmatoarele propozitii:

1. Lumea este........
2. Lumea este.......
3. Lumea este........
4. Lumea este.......
5. Lumea este.........

Gasiti pentru fiecare propozitie cate o caracteristica, un atribut, o imagine. Nu trebuie sa va ganditi prea mult. Scrieti ce va vine in minte.

Priviti foaia de hartie. Buun. Acum iata partea a doua. Inlocuiti 'lumea este' cu Eu sunt. Si vedeti ce va iese :) Este un exercitiu superb pe care l-am facut cu vreo trei ani in urma. Din cand in cand privesc acea foaie mototolita si mizgalita si zambesc. Contine mai mult adevar decat orice alt 'test de personalitate'. Este o oglinda pe care putini stiu sa o scoata la lumina.

Si o recomandare de film, si de carte: The Giver/ Darul lui Jonas.
O carte controversata, un film care m-a impresionat profund, in special pentru imagine, o imagine la nivel de arta, folosita pentru a reda ideea centrala a cartii.. Va las pe voi sa descoperiti care este :)

Cu drag,
Andreea

Rani din trecut, temeri din prezent, vindecari din viitor

Am auzit de multe ori expresia ' timpul vindeca', sa mai treaca putin timp si va trece, etc. O mare tampenie - pentru unii oameni totul s-a intamplat ieri, acum cinci minute, se intampla acum, totul ramane proaspat intens si dureros, chiar daca 'pe calendar' evenimentele s-au intamplat acum zeci de ani. Nu. Timpul nu vindeca. Estompeaza, poate, in cel mai bun caz. Dar pentru asta exista o explicatie cat se poate de fireasca, si ea vine din chiar modul in care creierul nostru este construit. Pentru a putea acumula informatii noi, amintirile vechi trebuie sa fie 'arhivate', trecute undeva in planul secund, in inconstient, in subconstient. Nu avem capacitatea de a functiona in parametri normali daca nu 'uitam'. Este si motivul pentru care cei ce au suferit traume si socuri puternice isi pierd pentru un timp memoria recenta, devin amnezici. Este modul organismului de a se auto-apara. Dar incet incet ei trebuie sa accepte trauma, pentru a putea sa-si recapete sanatatea. De aici nevoia de psihanaliza, de sondare a straturilor profunde ale mintii noastre. Tocmai pentru ca nimic nu 'dispare' cu adevarat, nici la nivel mental, nici emotional. Ramane undeva ingropat in adancuri, si atata timp cat nu este constientizat, poate sa ne scape de sub control. Devenim noi insine cel mai mare dusman al nostru.

Apropos de timp, exista un proverb care mie imi place foarte mult : Absenta este pentru dragoste, ceea ce este vantul pentru foc: pe cel mic il stinge, pe cel mare il aprinde si mai tare. Ochii care nu se vad se uita doar atunci cand 'focul' era mic, cand era doar un 'foc de paie'.Dar ochii care au fost iubiti cu puterea unui foc mistuitor ce-si inalta flacarile la zeci de metri spre cer, nu vor fi uitati niciodata.
La fel este si cu ranile trecutului: sa pui un bandaj peste o rana adanca, in speranta ca timpul o va vindeca, nu ajuta la nimic. Oricat de mult timp ar trece, si oricate bandaje ai pune peste acea rana, tot puroi ramane dedesubt, si mai devreme sau mai tarziu, va iesi la suprafata, cand te astepti mai putin. Este mentalitatea pe care multi o au, ca nu e 'frumos' sa vorbesti despre ceea ce te framanta, in unele familii exista subiecte care nu au fost deschise niciodata, dintr-o jena prosteasca, dintr-o teama stupida, sau din inconstienta. Lasa, ca trece. Mai punem un bandaj, ne mai prefacem ca nu s-a intamplat nimic, mai zambim amar, si trece.

Nu, dragii mei. Nu trece. 

Si iata ca intr-o zi, ajungi aproape de peritonita. Pentru unii este al doisprezecelea ceas. Vine cineva si-i trezeste la realitate, si le spune ' ori tai cu bisturiul tot, ori mori'. Ce preferi?

O sa ziceti - normal ca preferi sa traiesti, sa renunti, sa tai, sa cauterizezi. Sa lasi totul in urma. Sa poti sa o iei de la inceput, curat, cu o cicatrice dar cu sansa la o noua viata.

Din pacate nu toti aleg asta. De ce? Din comoditate, pentru ca s-au obisnuit cu suferinta lenta, e a lor, face parte deja din modul lor de gandire. Din lipsa de iubire de sine, in cazul altora (aud atat de des ca nu sunt buni de nimic incat ajung chiar sa creada asta), din teama ca nu merita ceva mai bun, din teama de a nu rani pe ceilalti, si asa mai departe. 

Incet incet ajung in faza in care nici nu mai concep ca se poate trai si ALTFEL.Si cu cat aluneca mai mult pe panta regretelor,a neiertarii, de sine si de ceilalti, a fricii de separare, isi fac si lor si celor din jur mult mai mult rau. 

Eu fac parte din categoria celor care prefera sa ia bisturiul in mana si sa taie 'din radacina' decat sa se minta ca totul e in ordine. Am taiat legaturi pe care altii nu le-ar fi taiat, pentru ca asa am simtit ca e cel mai bine. Nu doar pentru mine, dar si pentru celalalt. 

Ce facem defapt, atunci cand continuam o relatie care este daunatoare, doar din teama de separare? Credeti ca e un act de egoism sa te eliberezi, nu-i asa? Si daca v-as spune ca egoism inseamna sa impiedici evolutia celui de langa tine, si ca tu incurajand un comportament daunator, stopezi evolutia acelui om? Este exact invers! Nu-i faci bine celui langa care stai 'cu orice pret'. Nu, din contra. Pentru ca daca stai in minciuna este egal cu zero. Mintindu-ne impiedicam trezirea reala. Constientizarea. Acel om, atata timp cat nu primeste de la tine adevarul, va trai in continuare in credinta ca ceea ce face este bine, si corect. Nu va vedea motivatia de a se schimba, atata timp cat i se accepta tot ce face. 

Asa ca nu mai stati pe ganduri. Luati bisturiul si taiati si scoateti puroiul. Si traiti liberi. Plecati acum din minciuna, din durere si din frica, lasati-le in urma. Dumnezeu v-a deschis intotdeauna drumuri noi, usi noi, trebuia doar sa vreti sa le vedeti, si mai ales, sa pasiti prin ele.

Aveti dreptul la fericire. Aveti dreptul la liber arbitru. Aveti dreptul sa alegeti o noua viata. Curaj!

Cuvintele pot fi arme

Cuvintele pot rani asemeni gloantelor, si ranile pe care le lasa sunt uneori atat de adanci incat poate dura o viata intreaga pentru a se vindeca. Aveti grija cum folositi cuvintele. Ele au o vibratie atat de puternica, incat cu un singur cuvant puteti vindeca, si cu un singur cuvant puteti ucide. Si nu doar pe cei din jur, dar si pe voi insiva. Videoclipul de mai jos ilustreaza perfect puterea cuvintelor.
Doar cei foarte puternici reusesc sa nu se lase atinsi de cuvinte, sau sa le transforme (ca la sfarsitul clipului) in altceva - in lectii de viata, in intelepciune, in evolutie.
Ma gandesc la ceva ce s-a intamplat recent in familia mea, si la suferinta care a urmat.
Tineti minte secventa din Matrix cand personajul principal, Neo, realizeaza in final care-i este rolul, si in loc sa se mai lupte, intinde mana si gloantele se opresc si cad, fara sa mai ajunga la el? Va doresc sa atingeti acel prag al evolutiei, in care sa realizati de ce vi se intampla ceea ce vi se intampla, in care sa intelegeti 'matricea' din spate, sensul profund al intamplarilor din viata voastra, iar propria putere si propriul potential sa va fie atat de evidente, incat sa nu mai aveti nevoie de lupta. Sa nu mai fie nevoie nici macar sa va 'feriti' de gloante. Ci pur si simplu sa nu va mai atinga...

In cautarea perfectiunii ...sau femeia moderna

De cand ma stiu am cautat perfectiunea. In mine, in cei apropiati, in tot ce ma inconjoara. Si am ajuns intr-un punct in care a devenit extrem de obositor sa jonglez cu toate aspectele vietii mele, incercand sa le pastrez pe toate in aer, fara sa scap nimic pe jos...Asa ca am inceput sa ma intreb: cum am ajuns aici? Care ar fi cel mai rau lucru care s-ar putea intampla daca pur si simplu... m-as relaxa? 

Ce inseamna sa cauti perfectiunea, pana la urma? Oare ne dorim cu adevarat aceasta perfectiune sau o urmarim dintr-o teama? Teama de a dezamagi, teama de a nu fi destul de bun incat sa fii acceptat de societate, teama de singuratate?  Atunci cautarea perfectiunii oricat de bine ar da pe CV - (eu sunt un perfectionist, mie imi plac doar lucrurile de calitate, etc) nu este altceva decat o teama deghizata. O conformare la asteptarile celor din jur. Ale parintilor, ale celor ce au 'autoritate' la scoala sau la serviciu, sau ale persoanei iubite.
In acelasi timp, este o infinita sursa de nemultumire si nefericire. Pentru ca, daca vrei sa fii perfect pentru ceilalti, te vei lasa pe tine la urma. Daca vrei sa fii perfect pentru tine, vei gasi vesnic motive de nemultumire.

Daca ma uit in urma, am incercat sa le dau tuturor tot ceea ce se asteptau de la mine - orice ar fi fost nevoie pentru ca mama sa-si pastreze zambetul, tata sa fie mandru de mine, profesorii sa nu ma penalizeze, prietenii sa nu se simta neglijati..si asa mai departe. Am facut tot ce trebuia sa fac. Facultate, serviciu, casatorie, casa, copil. 'De peste gard' iarba din curtea mea este verde, viata mea pare perfecta. Am un sot iubitor, un copil minunat, o casa frumoasa, un job confortabil. Ar trebui sa fiu fericita. Si totusi...nu prea sunt. Nu conform idealului meu de fericire. Ceea ce e stupid, stiu. Iata unde te poate duce aceasta continua cautare a perfectiunii.

Nu stiu nici macar de unde am acest ideal intiparit in minte. Ce stiu sigur e ca in familia mea Fericirea nu a fost niciodata o prioritate sau o valoare de pretuit.A fi fericit era un lux pe care prea putini si-l permiteau, si chiar mai putini il meritau. Un om fericit era catalogat ca fiind ori extraordinar de norocos, ori extraordinar de egoist. Am crescut cu fraza ' viata inseamna sacrificii nu distractie', si poate pana la un punct chiar mi-a intrat in 'sistem'. Desi, spiritul de competitie, pe care atat de mult a incercat sa mi-l insufle tatal meu (sustinator al teoriei evolutioniste si supravietuirii celui mai puternic) , nu simt ca m-a 'atins' in vreun fel. Si nici cuvantul 'ambitie'. Nu ma compar prea des cu altii, ci mai degraba cu acel 'ideal' de perfectiune despre mine insami.

Cum arata femeia perfecta? 

Cea mai buna descriere am vazut-o intr-un show de televiziune britanic, numit " Miranda" - "The kind of woman who, you know, just leaps out of bed and their hair looks perfect. They then grab a muffin from their polka dot biscuit tin and head to work wearing trainers at the bottom of a skirt suit to show off they’ve power-walked it. They have plants that don’t die on them. Their fruit bowl isn’t full of three-week-old rotting pears because they actually eat the fruit. They have day bags, an evening bag and a clutch. For lunch, they just grab a wheat-germ smoothie in between work because that’s enough to keep them going, even though at lunch time they jogged, and enjoyed it, because they don’t have flesh that moves independently to their main frame. And, finally, they have easy access to pens to finish a crossword at a bar where the man they decided to take as a lover the night before says to them, “Hey, last night was great!”You know, that kind of woman.”

Pe scurt- "stii, genul acela de femeie care se trezeste, sare din pat si parul i se aseaza perfect..Plantele ei nu mor. Nu are fructe stricate pe masa pentru ca ea chiar mananca fructele...Are genti de zi, genti de seara, si o geanta-plic. Face jogging si asta chiar ii place, pentru ca nu are piele care sa-i atarne pe langa corp. Atunci cand are nevoie de un pix, are intotdeauna unul la indemana, exact cand trebuie sa termine un rebus. Iar barbatul care i-a fost amant seara trecuta, o zareste si-i spune " hei, noaptea trecuta a fost grozava"...genul ala de femeie as vrea sa fiu" :)

Mai este o parte care mi se pare extrem de solicitanta si care pune o mare presiune pe femei in acesti ani. Mitul 'de trei ori femeie' - femeia de cariera, sotia pasionala, si mama devotata. 

Revistele sunt pline de femei de cariera, care arata splendid si au barbatii la picioare, cu familii numeroase si copii care au intrat la cele mai prestigioase scoli din lume.
La serviciu, indiferent de serviciu, toate femeile isi lauda prestatiile casnice, cu ardoarea cu care un pescar povesteste cum a prins cel mai mare peste care a existat vreodata, in lux de amanunte. "Azi dimineata m-am trezit la ora 6, m-am spalat pe cap, mi-am pus parul pe bigudiuri, in timp ce-i dadeam copilului de mancare, bineinteles am pus si de cafea si am pregatit si micul dejun, si pachetul pentru pranz. Mi-am calcat rochia, am dus copilul la gradinita, am ocolit bulevardul ala unde se fac iar lucrari, si am ajuns la timp la serviciu....iar acum tocmai ies dintr-o sedinta de doua ore in care am mai rezolvat o problema pe care nimeni, nici in America nici in Asia nu a reusit sa o rezolve de sase luni..." si asa mai departe.
Nu cred ca exista asa ceva - nu cred ca exista o fiinta care sa le poata face chiar pe toate, tot timpul, la fel de bine. Daca da, ar trebui sa organizeze cursuri...daca ar mai gasi timp. Atunci ar fi de patru ori femeie...Femeia 4D. Femeia viitorului. LASER FRATE...

Un discurs neasteptat,o trezire impartasita lumii de Jim Carrey

Meditatie globala de ziua Pamantului

Paste Fericit!

Dintre toti sfintii parinti ai ortodoxiei care au pictat chipul Mantuitorului, Arsenie Boca este singurul care a surprins 'esenta' lui Iisus, trecand de canoanele picturii bizantine, si revelandu-ne Hristosul-Lumina, cu ochi mari ce te privesc direct in suflet, cu parul aproape alb si gesturi largi, imbratisand parca intreaga lume.

Nicaieri nu am vazut mai bine surprinsa aceasta entitate magnifica, aceasta Prezenta colosala, si in acelasi timp acest Fiu al Omului: atat de neinteles de semenii Sai, atat de prigonit, vesnic incercand sa ne deschida ochii, mintea si inima...Acest Maestru care pe toate le-a rabdat si le-a indurat, pentru ca noi sa ne ridicam putin mai sus cu o treapta, cu un pas mai aproape de Creator...

Imi este imposibil sa ma uit la El fara sa imi dea lacrimile...oare am meritat noi acest Dar ? Oare suntem demni de EL? Ce ne-ar fi spus acum, vazand cum arata lumea de azi, venind din nou in straie omenesti sa ne bata in usa? Cum l-ar primi cei de acum? Cu interes, curiozitate, piosenie, sau indiferenta? 
Noi, care credem ca le stim pe toate, intr-o lume digitala si supersonica, cu atatea butoane la indemana si atatea 'gadget-uri', incat nu mai simtim nevoia sa ne privim in ochi, iar discutia cu un necunoscut ni se pare in cel mai bun caz o pierdere de timp...Noi care suntem prea blazati sa ne mai pese de ceva, prea cinici sa mai credem in ceva, prea deprimati, prea ocupati, prea nervosi...avem atatea griji si probleme!

Noi care ne gandim clipa de clipa la ceea ce nu avem, la ceea ce au altii, la ceea ce am avut si am pierdut, sau la ceea ce vom avea intr-o zi....fara sa ne preocupe ceea ce Suntem cu adevarat, aici si acum.

Si totusi stiu ca suntem iubiti..in nebunia noastra, suntem iubiti. Poate pentru ca din cand in cand, cineva asculta, si vede, si simte...si asta face toata diferenta. Si atunci El zambeste: uite, s-a mai trezit un suflet.

Paste Fericit in Adevar si Lumina tuturor!

Sonet 17 *Pablo Neruda

In spatele usilor deschise

Am inceput noul an in forta. Cu dorinta de a ma schimba,si, chiar daca poate sa para un cliseu- cu dorinta de a fi un om mai bun.
Am simtit ca exista in mine un dulap vechi, din lemn masiv, in care sunt inchise de mult timp lucrurile cele mai importante pentru mine: toata colectia mea de frumuseti interioare, valorile in care cred, talentele cu care m-a binecuvantat Cel de Sus, potentialul meu creator, emotiile rostite sau ascunse, amintirile placute sau dureroase, regretele si neiertarile, sperantele, micile sau marile bucurii. Sosise momentul sa deschid din nou acel dulap, sa le pun pe toate in ordine (Doamne, mare mai era dezordinea - sentimente claie peste gramada, jumatati de fraze in toate directiile, ici colo cate un vis inaripat cu pene lipsa, sau cate o dorinta mototolita, in fine, o adevarata harababura), sa le scutur de praf, sa ma uit la ele in lumina soarelui, sa redau stralucirea celor ce merita pastrate, dar sa arunc tot ce nu-mi mai este de folos, pentru a face loc unor lucruri noi.

Cand am terminat cu toata re-aranjarea si curatenia de primavara (la mine a inceput putin mai devreme), m-am dat un pas in spate si am privit din nou dulapul...care avea acum doua rafturi goale. Si in loc sa ma apuce tristetea, asa cum ma apuca de obicei cand vad ca ceva imi lipseste, inima a inceput sa imi bata mai tare, la ideea ca undeva, nu stiu unde, exista niste experiente noi, niste oameni noi, amintiri inca ne-traite, care abia asteapta sa se aseze rand pe rand in sufletul meu, fiecare la locul cuvenit...

Si apoi m-am mirat...de ce nu am facut asta mai demult. De ce mi-a fost atat de greu sa re-deschid acest vechi dulap, sa arunc tot ce zacea acolo, si sa accept ca un raft gol nu inseamna altceva decat promisiunea unui nou inceput. O pagina nescrisa, pe care tu, artistul vietii tale, nu trebuie decat sa asterni primul rand, si cu rabdare sa adaugi, zi de zi si clipa de clipa, noi semne de punctuatie. O intrebare, un semn al exclamarii, trei puncte, o virgula..
Intr-un fel sau altul toti ne temem de schimbare desi paradoxal ne-o dorim cu disperare. Dar in acelasi timp vrem siguranta ca nu vom pierde nimic. Vrem sa avem si prajitura in mana, dar sa o si mancam, sa stam pe margine dar sa fim si in lumina reflectoarelor, sa primim fara sa dam nimic in schimb, sa ajungem in alta parte fara sa schimbam directia.
Ah, si cat ne mai place sa ne plangem de mila! Si nu e niciodata vina noastra pentru situatia dificila in care ne aflam, intotdeauna vina e undeva in afara, noi suntem doar un element pasiv, niste ingerasi nevinovati, victime ale sistemului, ale sortii, ale saraciei, ale bolilor, ale celor ce au putere de decizie, si asa mai departe...Fereasca Sfantul sa vedem in toate doar oportunitati de invatare, sau sa vedem in oameni doar profesori care ne arata la ce mai avem de lucrat - de ce sa nu dam vina pe altcineva, cand e atat de simplu?!

Ne-am obisnuit sa batem cu pumnii in usa, si sa ne plangem ca nu se deschide. Ne uitam pe gaura cheii in curtea vecinului, la iarba care este mai verde, la casa care este mai mare, la viata care este mai roz...si intr-o zi, o pala de vant impinge usa la perete. Si atunci, stupoare: dar eu credeam ca este inchisa de-a binelea si tot cautam metode sa o deschid, cand de fapt era deschisa in tot timpul asta?!

Da, era deschisa, trebuia doar sa vezi asta.

Si acum, ce faci? Te uiti la usa asta deschisa, si nu ai curajul sa faci niciun pas. De ce ? E prea riscant: daca dincolo e doar o prapastie, si cad in gol? Daca ploua si eu nu am umbrela? Daca in spatele usii deschise este o alta usa, definitiv si iremediabil inchisa, si imi fac doar sperante, si etc, etc, etc.

Asa ca, hai sa ne aventuram impreuna si sa facem acest pas. Ce ai de pierdut? De ce te agati de fapt? Gata. Ai facut curatenie. E momentul sa umpli rafturile goale...the sky is not the limit...singurele limite sunt cele pe care ti le dai singur!