Increderea in ceilalti - risc sau necesitate?

Ce ne face sa ne pierdem increderea in cei din jur?  

Ce ne face sa privim acuzator, sa punem etichete, sa murdarim cu cuvinte si gesturi urate existenta altora?

De unde aceasta convingere, tot mai larg raspandita, ca cel de langa noi este, pana la proba contrarie, un posibil dusman? 

Nu ar fi trebuit sa fie invers? 

Atat de tare ne-am fixat in credintele, principiile si ideile noastre, incat am devenit statui de piatra. Aproape ca ne mandrim cu 'intransigenta' noastra, cu faptul ca an dupa an, prietenii sunt tot mai putini, dupa ce 'sita' exigentelor noastre i-a cernut, rand pe rand, pe fiecare. Se intampla. Si totusi, chiar a fost necesar? Sau am preferat sa nu miscam un deget, sa nu facem un pas, sa nu aplecam urechea la povestea lor atat de plictisitoare si lipsita de substanta, mult prea 'diferita' de a noastra? 

Am ajuns sa avem atat de putina incredere in oameni incat sa ni se para suspect cand primim un dar. Automat urmeaza intrebarea: oare ce doreste in schimb? Oare nu e asta doar o strategie sa ma prinda in laț, sa ma convinga mai tarziu sa fac ceva? Nu exista pranz gratis, spunea cineva. Iar in ziua de azi, in care atatea lipsuri ne impresoara precum 'Nimicul' din Povestea fara Sfarsit , asta ni se pare cel mai 'plauzibil'!

Parca am avea toti niste ochelari prin care lumina din ceilalti nu mai trece. In schimb vedem cu o precizie infioratoare toate defectele, ca printr-o lupa imensa a raului. Totul, absolut totul, poate fi o amenintare. Si atunci ridicam scutul mai sus, mai punem un strat de caramizi, mai astupam o usa. 

Suntem prea obositi sa le mai dam o sansa, prea 'raniti' sa iertam, prea 'destepti' sa nu stam pe ganduri, prea 'buni', prea 'corecti', prea minunati sa nu privim de sus pe toti cei care indraznesc sa ne arate un alt punct de vedere - (vezi articolul - Oamenii din jurul nostru sunt oglinzi)

A te 'proteja' a devenit sinonim cu a exista. Am dezvoltat o mie de procese, metode, tehnici, de a ne feri, de a ne ascunde, a ne 'pazi', a ne auto-apara. Asta in cel mai bun caz. In cel mai rau caz, atacam inainte de a fi atacati. Pentru ca, nu-i asa, atacul e cea mai buna aparare!

Lupta...ahh cat de mult o iubim. Lupta la orice nivel, la orice varsta, in orice domeniu. Daca nu te lupti, esti un fraier, un invins, un inadaptat. Trebuie sa ai ambitie, sa dai din coate, sa te 'descurci', sa fii competitiv, pentru ca ai fost invatat ca nu e loc pentru toti acolo, sus, pe varful muntelui.

Sa fie instinctul de conservare? Dezamagirile? Lectiile primite de la parinti si profesori? Programele de 'inraire in masa' inoculate in fiecare zi, picatura cu picatura in mintile noastre slabite deja de atatea conflicte interioare si exterioare? Sau pur si simplu orgoliul care ne transforma incet incet in fiinte elitiste, agresive si extremiste?

Poate ca a avea  incredere in ceilalti este un risc. Dar este un risc pe care daca nu ni-l asumam, nu vom putea sa realizam nimic cu adevarat valoros in aceasta viata. Nu vom putea urma sfatul lui Ghandi " Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume".  Nu vom afla niciodata adevarul despre cei cu care intram in contact zi de zi, si nici nu-i vom putea ajuta in vreun fel.
Oare tu n-ai avea nevoie, in zilele tale cele mai proaste, ca cineva sa iti intinda o mana, trecand peste toate defectele tale, si norul de praf si de fum care te inconjoara?

Daca nu suntem dispusi sa stergem tot ce presupunem ca stim despre ceilalti, am pierdut din start. Pentru ca pericolul cel mai mare nu este 'a suferi'. Pericolul cel mai mare este a nu trai cu adevarat, a ramane mereu in stadiul de omida, doar pentru ca e mai sigur si mai confortabil in coconul pe care ni l-am creat. Riscul cel mai mare este sa ne indepartam de bine, in aceeasi masura in care vrem sa ne ferim de 'rau'.

Nu va temeti sa aveti incredere, sa iubiti, sa iertati, sa daruiti, sa incercati sa-i ajutati pe cei din jur sa evolueze. Chiar daca pretul ar fi suferinta..nu va temeti de a fi raniti, respinsi, luati de 'fraieri'. Daca din o suta de oameni macar unul poate fi trezit, miscat in vreun fel, motivat sa se schimbe in bine vazandu-va exemplul, oare nu a meritat efortul? 

"...Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.
12. Dacă un om ar avea o sută de oi şi una din ele s-ar rătăci, nu va lăsa, oare, în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi ducându-se va căuta pe cea rătăcită?
13. Şi dacă s-ar întâmpla s-o găsească, adevăr grăiesc vouă că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit.
15. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.(Evanghelia dupa Matei, 11-15)"