De Sfantul Nicolae

Coada spre moaste era prea mare si nu puteam sta atat de mult. Am ramas la intrarea in biserica, privind de la distanta racla, la care se inchinau cei veniti. Moastele erau pazite de un jandarm si doi preoti. Rand pe rand, mame, sotii, parinti, copii, bolnavi, batrani, se plecau si cereau o minune. Se spune ca Sfantul face minuni in zilele acestea. Aproape ca puteam auzi miile de rugaciuni care se inaltau in acelasi timp. Totul s-ar fi putut intampla intr-o liniste deplina. Si totusi zgomotul era aproape asurzitor. Femei care stateau la taclale, batrane care bombaneau pe cei tineri, barbati care incercau sa ajunga mai repede in fatza..
Am inceput sa ma rog. Pentru cateva clipe, toata forfota din jur a amutit. Eram acolo doar eu, soarele de Decembrie si el, Sfantul. Si s-a facut liniste. Cu toate ca inca mai simteam muzica binecuvantarilor. Dar nu o puteam urmari. Devenise doar un ecou.
Am simtit ca nu ritualurile conteaza, atunci cand iti indrepti inima catre Divinitate. Nu cat de aproape esti de altar sau de moaste, daca ai sau nu ceva pe cap, daca ai tinut post, daca ai facut matanii...Nici cat de multa lume este in jurul tau, daca este frig sau cald, daca ai sau nu bani de acatist. Conteaza cat de mult deschizi acea Poarta catre Lumina. Cat de mare este focul din inima ta. Pentru ce ne rugam de fapt? Pentru vindecare, pentru dezlegare, pentru o casa, sau un loc de munca mai bun? Nu, toate acestea sunt doar niste rezultate, sau efecte. In realitate ne rugam pentru iertare. Pentru asta urmam ritualuri, pentru asta simtim inca nevoia de a face sacrificii. Pentru ca doar prin sacrificiu ne simtim vrednici de a primi ceea ce cerem de la Dumnezeu, Iisus, Maica Domnului sau Sfinti. Dar este oare aceasta, singura cale? Oare vrea Dumnezeu sa suferim pentru mantuire? Caci daca ne iubeste, precum un parinte, nu ne iubeste El neconditionat?
Multe intrebari imi rasareau in minte, si multe lacrimi imi rasareau in priviri. Iubirea Sfantului ma invaluise cu totul.Unul din preoti s-a indreptat spre mine si zambind, mi-a daruit o iconita. Rugaciunile mele fusesera primite. Chiar si asa, in acel colt de lumina, rezemata de una din coloanele brancovenesti, fara sa fi stat la coada, fara sa fi facut matanii. Lumanarea pe care am asezat-o drept multumire a lacrimat usor pe mana mea ,ca o binecuvantare.
Pe drumul spre casa, copacii desfrunziti se rasfirau pe cerul albastru, parca mai albastru ca niciodata. Totul va fi bine, copila draga, totul va fi bine...